Cum au ajuns aripile sa fie atasate pe spatele ingerilor

privind pasarile, dedal si icar au invatat zborul,
oamenii l-au uitat...
tarziu au inceput sa viseze ca zboara din nou
si nicio pasare nu s-a mai simtit libera in zbor;
masinarii de zbor mai grele ca aerul
aruncau bombe grele,
pamantul devenea plin de sange
iar pasarile flamande rupeau cu ciocul
bucati de carne

soldatilor ramasi li se montau aripi metalice
din armele devenite inutile dupa
razboi
si deveneau ingeri...

***

la ce bun traiul aspru cand aduce moartea?
inveninata soarta a omenirii-ntregi,
ce de atata vreme incerci s-o intelegi:
tu, omule din lume, tu doar iti meriti soarta;

si toata viata ta e numai un mister:
nenumarate lacrimi varsate pe obraji,
eternele omagii aduse celor dragi,
iar totul se repeta, atat de efemer...

si-ti vezi inaintasii cum cad ingenunchiati
de boala, saracie si alte suferinte:
copii, sa nu fiti prosti, va rog luati aminte,
la fel veti fi si voi de soarta secerati.

Cum a ajuns marea sa fie sarata

Pamantul sa fie un ring de dans!
au spus,
apoi au dansat pana li se rupeau incaltamintele
si tot nu s-au oprit,
nici cand le sangerau picioarele
si marile se colorau in rosu...

apoi au zis:
Pamantul sa fie o pictura imensa,
au vopsit catargele vapoarelor,
pescarusii si marea
si nu s-au oprit nici cand li se rupeau pensulele,
nici cand ii dureau mainile...

tarziu, cand s-a lasat inserarea,
au inceput sa planga si au sarat marea...

Vodka

si de va fi sa curga vodka peste noi,
innebuniti de ingeri cu zboruri schingiuite,
vom pierde sirul paharelor umbrite
si-o s-asteptam iubirea sa vie inapoi;

si de va fi ca zborul cadere sa ne fie,
cu aripile rupte ne-om ridica spre cer,
iubito, suferi-vom, de vodka si de ger,
iar pasarea flamanda iti va zambi doar tie...

si de va fi, iubito, sa nu mai fim vreodata
un zbor cu aripi rupte, de pasari risipite,
eu voi uita de vodka, de ger si de iubite
si-oi scrie despre tine cu-o inima curata.

In cautarea pomului cunoasterii

Zilnic, căutându-te,
pom al cunoaşterii
binelui
şi al răului,
visez la înalt,
însă cad tot mai jos...

Rutina deja mi se pare abstractă;
concret e doar omul din noi,
oare?
lăsaţi-mi visele şi
dorinţa de înalt...
lăsaţi-mi existenţa în pace,
mâine oricum voi fi doar
o umbră
a ceea ce am fost azi...

Zilnic, muşcând din tine,
poamă din pomul cunoaşterii
binelui
şi al răului
constat că
doar descopăr tot mai bine
nimicul...

Viata noastra amice...

amicului meu Doru Emanuel

viaţa noastră, amice este un poem
pe care ni l-a scris ploaia răzbind printre frunze
şi pe care n-avem puterea să-l scriem noi,
să-l încrustăm cu vise, speranţe sau chiar
să-l înmiresmăm cu floarea aceea rară,iluzia...

viaţa noastră, amice este un psalm pe care l-am citit
pentru prima oară în catehismul bunicilor,
simţind mirosul fraget al pâinii coapte în cuptor...
atunci am învăţat că îngerii nu mor niciodată din noi
ci doar ne părăsesc temporar corpurile...

în mijlocul acestui poem voi săpa o fântână,
o voi hrăni cu visele tale
o voi hrăni cu lacrimile mele
să am ce să-ţi ofer când te vor năpădi grijile lumii;
voi sădi apoi un copac în fântână
şi nu-l voi mai uda
ne vom mira când îi vom vedea poamele,
nu vor avea nicio formă cunoscută
o să le culegem, o să le lăsăm să zboare
dimineaţa o să mă găsească
mirat că în noaptea aceea
am visat că mă voi trezi îmbrăcat în inocenţa ta...

poem pentru ea

aştept:

să-mi iasă fluturi pe gură,
să-mi crească flori pe umeri,
să-mi curgă vin din ochi

sau cel puţin să-mi apară poeme în miezul palmelor
ca să mi le citeşti tu,
când îmi săruţi buricele degetelor...