Trenul mort

Trenul inainta incet ducand cu el greutatile veacului nostru...
Rotocoale de fum ce se pierd prin gari construite de oameni
ce te intreaba de pe peroane murdare "asta nu-i trenul vostru?
Urcati, va rog in vagonul - cuseta..."

Si trenul isi taraie incet maruntaiele de fier forjat dupa el,
Controlori impreuna cu calatori se amesteca-n tacere pe hol
"Sa nu va temeti, calatoria noastra n-are nici un tel!
Calatorim doar ca sa nu stam degeaba!"

Trenul porni din ultima gara spre directia CER
Controlori-ingeri se-mping intreband de bilete,
Ma strecor tinand in lesa cainele meu, zis cerber...
"Mai e putin shi ajungem si noi, baiete!"

Cautandu-mi existenta

în fiecare joi mi-e dor de mine
îmi caut certificatul de naştere paşaportul
buletinul de identitate
şi sper să nu fie tot eu cel de miercuri
dezamăgit scot din sertarul cu amintiri
poze cu prieteni pe care n-am certitudinea
să-i fi cunoscut vreodată
albumul cu amintiri
una bucată poezie scrisă la şapte-opt ani

mi-aduc aminte de dragoş-gelu-cel-de-cinci-ani
care la grădiniţă mânca hârtii
educatoarea îi spunea că o să ajungă un mare poet
deci beţiv deci avea dreptate
încet încet îmi dau seama că s-a făcut vineri
aşa că nu mai are rost să mă prefac
că sunt eu

în fiecare joi câştig câte o zi...

poem prost

Vagabondez pe strazi lipsite de culoare
prin orasul murdar de atata nepasare,
imi fumez plamanii si imi beau ficatul,
sunt constient ca nu mai suntem dependenti unul de altul;
imi venea sa strig "te iubesc" in toate limbile pamantului
sa iti strig ca-n toata lumea alta ca tine nu-i...
dar ce rost mai au toate cand tu ma privesti rece
mi-a ramas iubirea de-o seara, dar si aia trece,
mi-amintesc cuvinte ce parca nu le cunosc
cum mi-ai zis atunci "gelu, nu are rost,
suntem doi straini, si nu te iubesc!"
poti sa pleci... se inchide o treapta
din viata mea absurda, nedreapta...
e prea tarziu pentru regretele tale
ma scutur de tine si de-ale tale petale...
mi-e dor... sunt singur si trist
as vrea cateodata sa nici nu exist,
cand ma gandesc la noi, cand eram fericiti:
"fericirea-i atunci cand bem o sticla de vin,
cand ma uit in ochii tai limpezi ca cerul senin,
cand imi spui simplu: 'hega, te iubesc',
atunci sunt fericita si simt ca traiesc..."

o sa invat sa iubesc in tacere
macar sunt departe de accea durere
pe care mi-ai lasat-o cand "noi" n-am mai existat...
fericirea-i departe, mi-ai furat-o si ai plecat...
e greu dar nu-i imposibil, sa stii,
am invatat ca si fara tine se poate trai...

Strada fericirii

Toti o sa ajungem pe strada fericirii candva. Chiar daca ne simtim impovorati, singuri impotriva lumii, ajunsi la capatul rabdarii (cu frica aceea de a continua), o sa ajungem, daca nu incetam sa credem in noi... Noi suntem esenta vietii, trebuie sa fim dornici de cunoastere, dornici de a experimenta lucruri noi, de a gasi sensul vietii (un cuvant mare, nu?!?!?). Abia atunci vom fi fericiti cu adevarat... cand vom fi noi insine, liberi, visatori, OAMENI...
Trebuie sa inchei cu o ideee din vama veche, care merita citita si recitita:

Fericirea este ceva care nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata!

Poate ca fericirea se poate atinge, chiar daca e temporar sentimentul. Poate ca acesta e scopul vietii. Eu am gasit-o in Cluj... Dar deja am pierdut-o... fara a-mi pierde speranta ca o voi regasi...

Hildegard

mi-aduc aminte... parca a fost ieri.
eram destul de beat ca sa pot ajunge la gara. Si trebuia sa ajung ultimul tren... M-am intrebat apoi... de ce ultimul tren? de ce la ora aia cand in oras doar aurolacii si betivii mai respira? Nu stiu... asa a fost sa fie... Povestile asa incep... ca intr-un vis.
eram destul de beat ca sa ma pot misca. ma impleticeam pe strazi cantand in gura mare "am doar optaspe ani, sunt nebuuuuun, iubeeeeeesc shi nu am baniiiiiiii" si incercam sa imi dau seama incotro sa ma duc, incotro sa o apuc, (spre gara? - nu mai am tren... spre o statzie de taxi? - nu mai am bani). Nu stiam unde sa ma duc, incotro s-o iau, cine ma primeste la ora asta tarzie... cheile de la garsoniera nu erau la mine... ce sa fac?
Ajung intr-un final (dupa multe cazaturi) in parc la Mara. Banca din imediata apropiere parea atat de salvatoare, mai ales ca eram obosit, incat mi s-a parut o binecuvantare cand am cazut pe ea! Scot o tigara, o aprind, apoi ma caut prin buzunare (sa vad daca mai am de-o bere macar). Ghinion... nici macar 10 mii de lei (ce cruda-i viata!). Ce sa fac? Incep sa trec in revista ultimele ore din viata. Si sa ma gandesc ce fata o sa faca ai mei cand o sa vada ca nu am ajuns acasa nici cu ultimul tren. (Mama: Doamne feri, poate i s-a intamplat ceva, poate i-a dat unul in cap!... Tata: Las' ca nu moare el asa usor... ai vazut tu drac sa piara repede?). Ma amuzam in sinea mea, dar in sufletul meu inca exista spaima aceea provocata de lipsa nui loc unde sa dorm (Unde mama dracului o sa dorm?!?!).
Noaptea era linistita. doi-trei caini vagabonzi isi urlau necazurile unul altuia, nepasatori la cele din jur. Parca nici nu eram acolo pentru ei. Nu zic ca la un momendat nu m-am speriat cand un caine s-a apropiat si a inceput sa ma miroasa, dar apoi a renuntat, de parca pentru el parca nici nu eram acolo. Era pustiu in jur. Nici un suflet cu care sa schimb o vorba. Nici o soapta rostita in jurul meu care sa ma avertizeze de prezenta vreunui calator intarziat, sau a vreunui betiv notoriu (cu care macar sa pot schimba vreo vorba).
Scot telefonul din buzunar. ma uit la ceas: 00:27. Parca vad trenul, deja pornind din gara, fluierand pe nari mirosul de ulei incins si urland "tat-tat-tatat-tat-tat-tatat"... (Ce nenoroc!) Ma descalt si ma intind pe banca. Suflul usor al vantului imi mangaia varfurile picioarelor intr-un mod placut, chiar daca imi era putin frig. Am inceput sa "rasfoiesc" agenda telefonica, in cautarea vreunui prieten pe care as fi putut sa il contactez la ora aceea tarzie (00:30 ?!?!?), din pacate fara succes. Adevarul e ca eram destul de singur (ca si acum) ca cineva sa aiba mila de mine si sa vina dupa mine la ora aceea... Deci singur. Nu mai aveam nici macar curajul sa fac vreun pas, imi era frica sa nu mi se faca rau si imi ziceam "o sa mai stau pana la vreo 4 noaptea, apoi o iau incet spre gara si astept acolo trenul de 7 jumate".
Ma contopeam incet intre starea aceea de visare si realitate, cand, fara avertisment prealabil, aud o voce:
- Ai cumva o tigara?


... (va urma)

ea...

recunosc ca mai calc uneori stramb dar tu esti acolo
si ma indrepti chiar daca nu ti-o cer
te simti de parca ai completa partea aia imperfecta din fiecare
doar fiindca iti aranjezi sosetele in sifonier
si iti speli rufele murdare...
nu fumezi mai mult de trei tigari la cafea
si iubesti asa cum nu stie nimeni...

Psalm

Cu buze de rouă şoptesc un cuvânt;
Agonizând poemul, adaug un rând,
Pe coală, doar creionul mâzgălind hârtia
Vorbeşte cu Tine. Eu scriu poezia.

Şi port zilnic poveri grele-n frunte
Iar Ţie nu-Ţi pasă, deşi vezi că-s multe,
Mă laşi să zdrobesc în vers agonia,
Să risipesc în pahare adânci poezia.

Şi nu sunt eu cel vrednic să-Ţi vorbesc
Căci ştii bine, Doamne, eu zilnic greşesc,
Dar Tu, paşnic, nu-Ţi reverşi mânia
Şi-mi dai zilnic pâinea şi poezia.

M-ai ales dintre-atâţia să Îţi fiu artist,
De-aceea eu scriu şi sunt veşnic trist,
M-ajuţi, Doamne, să-mi înving mândria
Căci numai TU nu-mi ucizi POEZIA…

Marea ca o femeie albastra

oare e drept să iubeşti marea
ca pe o femeie albastră cu nuferi în palmă?
m-ai întrebat apoi brusc am tăcut amândoi...

ai fi vrut atunci să îmi poţi citi gândurile
sau poate că deja mi le citeai
cum o făceai în fiecare joi seara când te iubeam
abia atunci îmi spărgeai buzele
mi le făceai ţăndări
mi le striveai sub greutatea buzelor tale

dar mie mi se părea că fac dragoste
cu ielele într-un lan de maci
şi că răsuflarea ta e defapt vântul
ce adia uşor prin părul lor despletit...

Azi nu bat caii sau "De azi nu mai beau"

beţivanii înţepeniţi pe scaune
îşi povestesc viaţa mizerabilă primei persoane care
face cinste cu o votcă,
până îi dor rinichii;
- Nu mai bea, fiule, nu mai bea!
fiindcă o să te doară-n curând
mamele zdrobite sub căruţe şi copite de cai…

prima iubire – prima beţie,
prima dată când a bătut un cal – a doua beţie,
altă iubire – altă beţie…

- Nu mai bate iapa, fiule, nu o mai bate!
fiindcă o să te doară-n curând
mamele ce-şi deplâng fiii alcoolici…

- Nu mai beau, mamă, nu mai beau!
fiindcă mă dor deja
mamele zdrobite sub căruţe şi copite de cai…

Iubire tarzie in iarna...

nu am nicio afacere cu toată zăpada asta
în ciuda celor spuse de tine...

nici măcar n-am văzut parisul iarna,
nici nu o să-l văd vreodata împreună cu tine

iar păsările?

parcă ieri spuneai că toate păsările acelea galbene,
căzute pe caldarâm,
îngheţate,
cu ciocurile strânse,
nu o să te mai iubească vreodată
aşa cum te-au iubit...

apoi cearta aceea dintre noi...
bibeloul acela de alabastru spart
cărţile
aruncate pe geam

dvd-ul cu mozart

Nevoia de a te ruga

ştii, Doamne, că n-am mai vorbit cu Tine
de la şaisprezece ani
când îngerul acela flâmănd şi bolnav din mine şi-a rupt aripile
de atunci n-am mai crezut unul în altul
peste puţin timp
am şi uitat unul de existenţa celuilalt...

rar îmi aduc aminte de
apocalipsa 22, 13
şi cuvântul Tău, Doamne, mă însângerează...

aş vrea uneori să-mi crească aripi de heruvim
să mă pot muta de pe-acum sus în cer
să Te văd şi să Te ating...

dă-mi Doamne măcar puterea
de a călca nisipul fin al clepsidrelor
de a-mi desena viaţa în interiorul scocilor
apoi să le vând şi tot eu să mi le cumpăr...

feminina

imi place culoarea poeziei dimineata,
cand nu-mi place sa ma ridic din pat,
sa fumez trei-patru tigari la cafea,
apoi sa dau o raita prin nechita si labis,
sa ma ratacesc printre prapastiile figurilor de stil
sa fiu eu cel ce descopera adevaruri nefinisate
departe de ochii shi gura ta pacatoasa
ce ma indeamna la lucruri pe care nu le pot rosti,
femeie...

Capitiolul I

1. in timp ce dormeam am visat ca imi public viata
si-o vand unuia cu bani si picturi...
asa ca, ramas fara amintiri, singur, cu mine insumi
mi-am taiat parul si mi-am facut coroana de spini
s-o port, retro, cum imi place mie...
sa-mi bag piciorul in ea poezie.
ramas singur, am idei, dar nu le pot scrie...
m-am gandit sa imi fac testamentul, dar n-am ce sa las,
nici macar sfaturi celor ce-au ramas,
caci vezi, singuratatea nu naste copii,
deci nu pot lasa sfaturi nici celor ce vor fi...
singuratatea naste frica, intuneric, durere si vise desarte...
pe care le duci cu tine dupa moarte...
ramas singur am inceput sa inventez prieteni
care sa fie alaturi de mine, sa ma inteleaga,
sa nu bea, sa nu fumeze, ca aia te costa...
am inceput sa fac economie de cuvinte,
cu prietenii mei vorbesc in semne si in limbi straine
de oameni...

***
2. ieri am vazut-o pe EA...
desi zilnic o vad
doar ieri era asa cum as fi vrut mereu sa fie,
curata la suflet ca o poezie...
si m-am indragostit inevitabil de tampit de ea
n-am scos nici o vorba toata ziua
caci nu-mi venea in minte nimic inteligent de spus
asa ca am tacut pana la apus
doar apoi am strigat "Eureka!"
(se pronunta 'evrica')
si asta a fost totul...

***
3.
.....o
...\I/
.....I
..../\
asta sunt eu...