Hildegard

mi-aduc aminte... parca a fost ieri.
eram destul de beat ca sa pot ajunge la gara. Si trebuia sa ajung ultimul tren... M-am intrebat apoi... de ce ultimul tren? de ce la ora aia cand in oras doar aurolacii si betivii mai respira? Nu stiu... asa a fost sa fie... Povestile asa incep... ca intr-un vis.
eram destul de beat ca sa ma pot misca. ma impleticeam pe strazi cantand in gura mare "am doar optaspe ani, sunt nebuuuuun, iubeeeeeesc shi nu am baniiiiiiii" si incercam sa imi dau seama incotro sa ma duc, incotro sa o apuc, (spre gara? - nu mai am tren... spre o statzie de taxi? - nu mai am bani). Nu stiam unde sa ma duc, incotro s-o iau, cine ma primeste la ora asta tarzie... cheile de la garsoniera nu erau la mine... ce sa fac?
Ajung intr-un final (dupa multe cazaturi) in parc la Mara. Banca din imediata apropiere parea atat de salvatoare, mai ales ca eram obosit, incat mi s-a parut o binecuvantare cand am cazut pe ea! Scot o tigara, o aprind, apoi ma caut prin buzunare (sa vad daca mai am de-o bere macar). Ghinion... nici macar 10 mii de lei (ce cruda-i viata!). Ce sa fac? Incep sa trec in revista ultimele ore din viata. Si sa ma gandesc ce fata o sa faca ai mei cand o sa vada ca nu am ajuns acasa nici cu ultimul tren. (Mama: Doamne feri, poate i s-a intamplat ceva, poate i-a dat unul in cap!... Tata: Las' ca nu moare el asa usor... ai vazut tu drac sa piara repede?). Ma amuzam in sinea mea, dar in sufletul meu inca exista spaima aceea provocata de lipsa nui loc unde sa dorm (Unde mama dracului o sa dorm?!?!).
Noaptea era linistita. doi-trei caini vagabonzi isi urlau necazurile unul altuia, nepasatori la cele din jur. Parca nici nu eram acolo pentru ei. Nu zic ca la un momendat nu m-am speriat cand un caine s-a apropiat si a inceput sa ma miroasa, dar apoi a renuntat, de parca pentru el parca nici nu eram acolo. Era pustiu in jur. Nici un suflet cu care sa schimb o vorba. Nici o soapta rostita in jurul meu care sa ma avertizeze de prezenta vreunui calator intarziat, sau a vreunui betiv notoriu (cu care macar sa pot schimba vreo vorba).
Scot telefonul din buzunar. ma uit la ceas: 00:27. Parca vad trenul, deja pornind din gara, fluierand pe nari mirosul de ulei incins si urland "tat-tat-tatat-tat-tat-tatat"... (Ce nenoroc!) Ma descalt si ma intind pe banca. Suflul usor al vantului imi mangaia varfurile picioarelor intr-un mod placut, chiar daca imi era putin frig. Am inceput sa "rasfoiesc" agenda telefonica, in cautarea vreunui prieten pe care as fi putut sa il contactez la ora aceea tarzie (00:30 ?!?!?), din pacate fara succes. Adevarul e ca eram destul de singur (ca si acum) ca cineva sa aiba mila de mine si sa vina dupa mine la ora aceea... Deci singur. Nu mai aveam nici macar curajul sa fac vreun pas, imi era frica sa nu mi se faca rau si imi ziceam "o sa mai stau pana la vreo 4 noaptea, apoi o iau incet spre gara si astept acolo trenul de 7 jumate".
Ma contopeam incet intre starea aceea de visare si realitate, cand, fara avertisment prealabil, aud o voce:
- Ai cumva o tigara?


... (va urma)